Revoluția franceză

   Revoluția franceză a  fost un eveniment major al epocii moderne, care a răsturnat Vechiul Regim și a instaurat o nouăi ordine politică și socială în Franța.Revoluția franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franței, trecerea la epoca modernă. Perioada revoluționară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale și căderea Bastiliei, și se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon Bonaparte. Ideile liberale și naționale propovăduite de Revoluția franceză s-au răspândit în toată Europa, având ca efect intensificarea luptei națiunilor asuprite împotriva dominației străine.

    Vechiul Regim se sprijinea pe cele trei ordine: starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, țărănimea și păturile orășenești sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta 98% din populația franceză.

   Monarhia franceză era o monarhie absolută, adică nu acționa în manieră arbitrară și ilegală. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe organisme independente, în care regele nu putea interveni.

Regele era reprezentat în teritoriu de intendenți de poliție, justiție și finanțe în cele 34 de circumscripții ale Franței. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.

Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, se recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriașe.

   Iluminismul a reprezentat o mișcare ideologică și culturală, care s-a manifestat pe parcursul secolului XVIII, al cărui scop a fost să pună rațiunea în centrul tuturor lucrurilor și să ,,lumineze” națiunea prin educație și cultură.Iluminiștii erau mai mult scriitori decât filosofi, ca Voltaire, Montesquieu și Rousseau.Ei au avut ca bază scriilor sale îndreptarea împotriva inechității sociale, superstițiilor, intolerenței religioase. Au criticat Vechiul Regim și biserica, optînd pentru egalitatea oamenilor în fața legii, considerau că cea mai eficientă formă de guvernare e Monarhia Constituțională.

  Forma ideologică a iluminismului, prin critică la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluția franceză.

  Avînd un nivel de trai din ce în ce mai apropiat de cel al nobilimii, burghezia, educată în spiritul filozofiei iluministe și având exemplul recent al Revoluției americane, ar fi dorit să-și asume o parte din responsabilitatea politică.

 Statul și populația trecea printr-o gravă criză economică și financiară. Criza financiară a fost determinată și de faptul că, în intervalul 1740 și 1783 Franța a fost implicată în trei războaie: mai întâi războiul pentru succesiunea austriacă (1740-1748), apoi în războiul de 7 ani (1756-1763) și, în sfârșit, războiul american pentru independență (1778-1783). Tentativele de reformă ale sistemului financiar francez au eșuat. Nu doar statul era în pragul falimentului ci și populația. Anii premergători izbucnirii revoluției, sunt anii cu producții slabe ceea ce duseseră pe mulți la ruină. În consecință, din cauza datoriilor mari, statul menținea un nivel ridicat de impozite și taxe. În 1788, mai mult de 80% din dările strânse au fost absorbite de plata datoriilor statului.

  Ziua națională a Franței, 14 iulie, comemorează căderea, în 1789, a închisorii Bastilia. Cu toate ca în închisoare nu se găseau decât 7 prizonieri, Bastilia a devenit simbolul a tot ceea ce fusese detestabil în vechiul regim. În dimineața de 15 iulie, regele a realizat înfrângerea în fața insurecției cetățenilor parizieni și a dat ordin de retragere a trupelor fidele lui și a revenit asupra schimbărilor guvernamentale făcute în urmă cu câteva zile. În Paris, a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită "comună" și s-a înființat o armată populară, "Garda Națională". Revoluția s-a răspândit în țară după modelul parizian, populația organizându-se în municipalități cu scop de auto-guvernare și au înființat corpuri ale Gărzii Naționale, ignorând autoritatea regală. Comisarii trimiși în departamente pentru a organiza mobilizarea, sunt aleși dintre iacobini, lărgind falia dintre girondini și masele populare. În Vendeea, regaliști și preoți refractari, încurajați de traumatismul cauzat de executarea regelui și ostilitatea țăranilor față de conscripție, organizează o revoltă armată care se extinde și în Bretania.

Girondinii încearcă în van să se opună propunerilor iacobine destinate a crește puterea guvernului central.   

   Dificultățile militare, extinderea războiului civil, avansul forțelor inamice pe teritoriul național, au produs o criză în cadrul Convenției, rivalitatea dintre girondini și iacobini fiind din ce în ce mai mare. Un contra-atac nefast al girondinilor, îndreptat împotriva lui Jean-Paul Marat, unul dintre șefii iacobini cei mai populari și radicali, eșueză prin achitarea sa în fața Tribunalului revoluționar, la 24 aprilie.

 La 10 iunie, iacobinii preiau controlul asupra Comitetului de Salvare Publică din care vor face principalul instrument al dictaturii revoluționare.

  La 4 august, Adunarea Națională a abolit feudalismul, ștergând privilegiile nobililor și clerului, anulând ordinele, precum si drepturile speciale ale orașelor și provinciilor. Din noua societate era exclus privilegiul, forma veche de libertăți, astfel că egalitatea juridică devenea regula și cadrul pentru noua libertate. Aripa dreaptă reprezenta opoziția față de revoluție. "Monarhiștii democrați" și-ar fi dorit instalarea unui regim asemănător celui britanic. "Partidul național" reprezenta, în principal, burghezia. Pentru un timp, a existat un consens între centrul și stânga politică. La 26 august, Adunarea a publicat Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, în care idealurile revoluționare sunt rezumate în formularea "Libertate, Egalitate, Fraternitate".