Anul 1848 este cunoscut în istoria universală ca an de mari frământări naţionale în mai multe state ale Europei. Începând în Franţa, revoluţia s-a răspândit cu repeziciune şi în alte state şi a îmbrăcat mai multe forme: de la lupta pentru unitate naţională şi drepturi politice până la eliberarea socială.
Rolul conducător în cadrul Revoluţiei de la 1848 a fost atribuit burgheziei care a ridicat popoarele europene la luptă. Cauzele Revoluţiei sunt complexe: economice (create de înfrânarea progreselor economiei capitaliste de către regimul absolutist, de criza alimentară, amplificată de seceta dintre 1847-1848 şi de creşterea excesivă a preţurilor), socio-politice (nemulţumirea burgheziei, muncitorimii şi ţărănimii datorită lisei drepturilor politice şi revenirii la absolutism) şi nu în ultimul rând naţionale ( dorinţa de independenţă a tuturor statelor şi nevoia de unire a celor fărămiţate).
Revoluţia în Franţa
În Franţa revoluţia izbucneşte la Paris, la sfârşitul lui februarie 1848 ca o mare adunare de protest organizată de opoziţie împotriva guvernului. La acea vreme puterea stătea în mâinile burgheziei financiare, adică a bancherilor. Burghezia mică şi cea mijlocie, muncitorimea şi ţărănimea nu avea drept de vot. Între 1847 şi 1848 în Franţa, din pricina secetei, recolta fusese slabă. La asta se adăuga închiderea unor şantiere de construcţie şi a unor întreprinderi industriale, ceea ce a făcut ca numărul şomerilor să crească foarte mult. De aceea masele s-au organizat împotriva regelui Ludovic Filip şi a ministrului său, Guizot. Opoziţia cerea reforme economice, votul universal şi înlocuirea monarhiei cu republica.
Guvernul a încercat să împrăştie cu armata mulţimea adunată la protest. Dar revoluţionarii s-au baricadat pe străzi, au cerut abdicarea regelui, au ocupat Palatul regal şi au incendiat tronul. Speriat, Ludovic Filip a fugit.
Revoluţionarii au ales un Guvern provizoriu şi au proclamat republica, care se va numi în istoria Franţei, Republica a II-a. Guvernul provizoriu a dat o serie de decrete revoluţionare ca acela privitor la dreptul de muncă, la libertatea presei şi au stabilit votul universal. S-au înfinţat Atelierele Naţionale, unde au fost angajaţi muncitori care erau plătiţi de stat şi s-a ales o Adunare Constituantă, în care au intrat mai ales republicani burghezi.
Preluând puterea, Adunarea Constituantă a desfinţat cluburile muncitoreşti şi Atelierele Naţionale, a arestat mai mulţi conducători ai clasei muncitoare şi a refuzat să ajute alte popoare aflate în revoluţie. Muncitorii parizieni s-au simţit trădaţi şi au început din nou lupta. Au cerut o Constituţie democrată, să se respecte decretul privitor la dreptul de muncă şi să fie eliberaţi conducătorii muncitorilor.
Guvernul a ales să nu îndeplinească revendicările muncitorilor şi a adus în capitală mai multe trupe, pe care le-a lăsat la comanda lui Cavaignac.
Insurecţia muncitorilor din Paris a început în 22 iunie, când aceştia s-au baricadat în cartierele lor. În luptele ce s-au dat numărul muncitorilor morţi a ajuns la 11.000, iar alţii au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la închisoare. Insurecţia a fost prima confruntare mare dintre cele două clase ale istoriei moderne: proletariatul şi burghezia.
În toamna lui 1848, Adunarea Constituantă a votat Constituţia Republicii a II-a, care acorda putere mai mare preşedintelui. La alegerile pentru preşedinte, Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul lui Napoleon I a ieşit învingător. Pentru că atât el, cât şi burghezia se temeau de o nouă răscoală a muncitorimi, alege ca în 2 decembrie 1852 să se proclame împărat cu ajutorul unor bancheri şi a unor ofiţeri. Va fi cunoscut de istorie sub numele de Napoleon al III-lea.
După patru ani de Republică, în Franţa se instaura un Imperiu.
Revoluţia în Ţările Germane
Cerinţele revoluţionarilor germani se compuneau din: libertăţi economice, sociale, politice, dar şi din dorinţa de a participa la conducerea ţării şi unificarea Germaniei. Faţa de Franţa, apare pentru prima dată scopul naţional.
Revoluţia a pornit din statele din sud şi a ajuns în 15 martie la Berlin, capitala Prusiei, când au loc demonstraţii populare. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea aduce armata, dar poporul se apără pe baricade. După 3 zile de lupte grele, regele cedează. Se formează o Adunare Naţională Constituantă. În aceeaşi perioadă are loc şi revoluţia polonezilor din regiunea Poznan, care se afla sub stăpânirea Prusiei.
Pentru a se înfăptui unificarea Germaniei, se constituie o adunare a reprezentanţilor poporului german, care a fost denumită Parlamentul de la Frankfurt, după oraşul unde şi-a desfăşurat lucrările. Acesta votează Constituţia pentru întreaga Germanie şi oferă coroana regelui Prusiei, care o refuză, pentru că nu vrea să domnească conform unor principii democratice.
Nemulţumiţi pentru că burghezia începuse să se înţeleagă cu monarhia şi aristocraţia, muncitorii din Berlin încep din nou lupta în iunie 1848. Dar guvernul burghez şi regele aduc trupe care înăbuşesc sângeros insurecţia. Este dizolvată Adunarea Naţională Constituantă.
Regele Frederic Wilhelm al IV-lea trimite trupe şi spre alte zone din Prusia cu populaţie răsculată. Polonezii sunt înfrânţi de trupele prusace cu ajutorul trupelor ţariste.
În primăvara lui 1849 Marx, Engels şi alţi revoluţionari comunişti sau democraţi au încercat să reaprindă scânteia revoluţiei. După lupte anevoioase pe baricade în mai multe oraşe, şi acestă încercare este înfrântă. Parlamentarii de la Frankfurt sunt împrăştiaţi cu forţa şi burghezia se mulţumeşte cu dreptul de a participa la formarea guvernului şi cu unele avantaje economice.
Revoluţia în Imperiul Habsburgic
Imperiul Habsburgic reunea sub emblema sa italieni, cehi, polonezi, slovaci, unguri, sârbi, croaţi, ucraineni şi români. Aceste popoare se simţeau asuprite naţional de habsburgi şi de nobilimea austriacă sau maghiară şi suportau tot mai greu greutăţile economice şi sociale.
Aşa că atunci când revoluţia izbucneşte pentru prima dată la Viena în 13 martie 1848 se observă clar semne cum că populaţiile vor să înlăture dominaţia absolutistă. Cancelarul Metternich este nevoit să fugă din faţa revoluţionarilor. În alte părţi din imperiu se înregistrează răvrătiri şi împăratul este nevoit să promită libertăţi şi o Constituţie. Se retrage la Innsbruck, unde pregăteşte cu pricepere contrarevoluţia. Ca un prim pas aţâtă naţiunile una împotriva alteia, pentru a le slăbi forţa revoluţionară, apoi trimite trupe împotriva lor. În iunie 1848 armata imperială a bombardat Praga şi a înfrânt revoluţia cehilor. În octombrie 1848 trupe asediază Viena şi pentru că sunt mai bine dotate reuşesc să câştige.
Cu ajutorul ţarului Rusiei, Nicolae I, noul împărat, Franz Iosef reuşeşte să înfrângă şi luptele celorlate popoare.
Revoluţia în Italia
Poporul italian avea ca doleanţe: libertăţile economice şi sociale, drepturile politice, înlăturarea asupririi străine şi unitatea naţională.
Scânteia care aprinde revoluţia se naşte la Milano şi la Veneţia, de unde sunt alungate trupele imperiale. Revoluţionarii crează Republica de la Roma, al cărui conducător va fi Giuseppe Mazzini, care avea puternice idealuri democratice.
Regele din statul Piemon, dorea unificarea Italiei şi porneşte un război împotriva habsburgilor, dar se temea de revoluţionarii care voiau să facă din Italia o Republică. Nesigur şi lipsit de ajutorul populaţiei, regele este învins. Preferă să facă o înţelegere cu Franz Iosif. Peste ceva timp este cucerită Republica Veneţia şi împotriva Republicii romane sunt trimise trupe hasburgice, franceze şi ale regelui din Sudul Italiei. Deşi au apărat eroic Roma, revoluţionarii lui Garibaldi sunt înfrânţi.
Revoluţia în Ungaria
Mişcarea revoluţionară ungurească s-a compus din nobilimea mijlocie şi din intelectualii patrioţi, iar printre conducătorii care s-au remarcat a fost şi Ludovic Kossuth. Revoluţionarii desfinţează iobăgia şi în felul acesta atrag ţărănimea. Cu ajutor acesteia crează o armată revoluţionară care va îndepărta stăpânirea habsburgică. Se formaeză un stat independent maghiar, Republica liberală.
Dar revoluţionarii unguri nu au eliberat alte popoare ca români, sârbi sau slovaci. Acest fapt a permis regelui Franz Iosef să înfrângă naţiunile, după ce le întorsese una împotriva celeilalte.
Când maghiari au trebuit să ţină piept trupelor ţariste şi habsburgice, Kossuth a realizat că greşise şi a aceptat să se înţeleagă cu revoluţionarii români. Dar era prea târziu, pentru că atacată din toate părţile, armata maghiară a capitulat la Şiria în 13 august 1849 şi Ungaria a căzut din nou sub stăpânirea Habsburgilor.
Popoarele europene au încercat între 1848 şi 1849 să îşi dobândească libertatea sau unitatea naţională. Deşi nu au reuşit, a fost un prim strigăt pentru ceea ce a urmat.
